Ciprian Potoroacă

231_2Venirea  mea  pe  lume  a  fost  cea  mai  mare  bucurie  a  tatălui  meu, cunoscutul  violonist  al  Iaşilor, Dumitru  Potoroacă, bucurie  ce  venea  nu  neapărat  din  orgoliul  masculin  pe  care  orice  tată  îl  are  atunci  când  i  se  naşte  un  fiu, dar  mai  ales  din  dorinţa  sa  nemărginită  de-a  avea  cui  lăsa  moştenire  comoara  lui  cea  mai  de  preţ: VIOARA  cu-ale  sale  taine  doar  de  el  ştiute  şi  toate   vechile  melodii  instrumentale  cu  parfum  de  “prispă  boierească’’  dar  în  acelaşi  timp  păstrând  acel  iz  tradiţional  al  vetrei  satului  atât  de  pregnant  în  tehnica  sa  interpretativă.

Multe  melodii  moştenite, la  rându-i, de  la  tatăl  său, altele  ticluite  chiar  de  el  dar  toate  având  un  numitor  comun  ceva  ce  nu  se  vede, doar  se  simte: dragostea  pătimaşă  pentru  muzica  tradiţională.Patima  asta  a  dorit  să  mi-o  transmită  şi a  reuşit.

Aveam  doi  ani  când  tata, venind  dintr-un  turneu  cu  Orchestra “Doina  Moldovei’’ din  Iaşi  a  cărui  slujitor  a  fost, mi-a  adus  prima  vioară, mândrindu-se  în  faţa  colegilor  din  orchestră: “Să  vedeţi  voi  ce  violonist  fac  eu  din  băietul  meu, că  doar  îmi  seamănă!’’ Şi  ce  să vezi? După  vreo  două  zile, încântat  de  mica  mea  vioară  de  tablă, o  târam  de-o  aţă  prin  curte  spre  marea  disperare  a  tatei. La  serviciu, colegii  din  orchestră  îl  întrebară  curioşi: “- Potoroacă, i-a  plăcut  vioara  băietului  tău? Ia  zi, e  la  fel  de  talentat  ca  tine?

– Lasă-l  încolo –zicea  el  supărat  – seamănă  cu  mă-sa. O  să-l  fac  tractorist.”

Când  am  intrat  la  şcoală, am  mers, totuşi  să  studiez  vioara  la  Liceul  de  Arte  “Octav  Băncilă”  din  Iaşi. Bineînţeles, acolo  am  studiat  muzică  clasică  cu  profesorii  Iftimie  Căuneac şi  Marinică  Mărgineanu, dar  micile  secrete, micile “trucuri”, micile “fineţuri”  ale  tehnicii  vechilor  lăutari, de  la  tata  le-am  învăţat.

După  absolvirea  liceului, am  plecat  la  Academia  de  Muzică “Gavriil  Musicescu”  din  Chişinău, la  catedra  de  instrumente  populare, avându-l  ca  profesor  de  vioară  pe  Efim  Zubriţchii – care  era  tipul  acela  de  evreu  perfecţionist, foarte  exigent  cu  studenţii  săi  şi  care mi-a  cizelat  tehnica  interpretativă.

Şi  iată  că  n-am  ajuns  tractorist, dimpotrivă: muzica  s-a  revărsat  asupra  fiinţei  mele  ca  un “dulce  blestem”de  care  n-aş  vrea  să  mă  dezlege  nimeni  vreodată  pentru  că  n-aş  mai  şti  să  trăiesc.

La  Botoşani  am  ajuns  după  ce  am   cunoscut-o  pe Laura  Ştefănescu,   pe  atunci  colegi  de  conservator, apoi  parteneră  de  viaţă  dar  şi  de  scenă, iar  pe  băieţii  din  orchestră  i-am  întâlnit  pentru  prima  dată

în  primăvara  anului  1993, când, împreună  cu  socrul  meu – violonist  la  Orchestra “Rapsozii  Botoşanilor”-  şi  cu  viitoarea  mea  soţie – şi  ea  solistă-vocală  aici -, am  mers  să-i  invităm  pe  toţi  la  nunta  noastră. M-au  rugat  să  le  cânt  ceva  de-a  lui  Potoroacă  cel  bătrân, iar  câţiva  dintre  ei  m-au  acompaniat. După  o  cântare  şi-un  chef  pe  cinste, acei  băieţi,  pe  atunci  necunoscuţi  de  mine, azi  îmi  sunt  cei  mai  buni  prieteni.

Ascultându-mă  atunci, maestrul  Ioan  Cobâlă  mi-a  propus  să  merg  cu  ei, cu  orchestra  la  fest. de  folclor “Constantin  Brăiloiu”  la  Bucureşti,  în  august  “93, apoi  alt  festival  în  septembrie  tot  la  Bucureşti, iar  în  tot  acest  timp, maestrul  Cobâlă  încerca  să  mă  convingă  să  rămân  la  Botoşani. Aşa  că, dintr-un  împătimit  al  marelui  târg  al  Ieşilor, m-am  trezit  la  Botoşani  cu  tot  ce  trebuie: nevastă, un  fiu  şi  un  contract  de  angajament  pe  perioadă  nedeterminată, începând  cu  1 octombrie 1993. Bogat  an!

Am  fost  solist  instrumentist, am  fost  concert – maestru,în  paralel  am  fost  şi  profesor  timp  de  zece  ani  la  Liceul  de  Muzică “Ştefan  Luchian” din  Botoşani, dar  pasiunea  mea  cea  mai  mare  este, încă  din  conservator, aceea  de  orchestrator, armonia  fiind  materia  mea  preferată. Cu  Laura, soţia  mea  cânt  de  când  o  ştiu  şi  ne  contrazicem  pe  armonii  tot  de-atunci, dar  ajungem  de  fiecare  dată  la  un  consens, căci  aşa  e  muzica frumoasă: cu  multe  nuanţe!

De  prin  anii  2000, maestrul  Cobâlă  mi-a  încredinţat  bagheta  de  dirijor (chiar  dacă  neoficial), iar  din  2010  mi-a  oferit  chiar  postul  de  dirijor  al  Orchestrei “Rapsozii  Botoşanilor”, el  rămânând  manager.

De-a  lungul  acestor  ani  am  primit  multe  oferte  să  plec  de-aici  şi  de  fiecare  dată  spuneam: de  ce  să  plec? Aici  e  casa  şi  familia mea, aici  îmi  sunt  şi  prietenii  şi  duşmanii, aici  mi-am  conturat, până  la urmă, personalitatea  artistică ; aici, la  această  orchestră, căreia  îi  sunt  dator, aşa  cum  îi  sunt  dator  tatălui  meu  ce  a  murit  împăcat  că  a  avut,  până  la  urmă, cui  lăsa  averea  sa  cea  mai  de  preţ: patima  pentru  muzică  şi  vioara  lui  cea  dragă  pe  care, la  rându-mi, o  voi  lăsa  moştenire  fiului  meu.